Ce se intampla cand tipi la copiii tai? Aflati povestea unei mame care si-a schimbat viata si modul in care se raporteaza la familia ei (Rachel Macy Stafford pe blogul ei “The important thing about yelling” – https://www.handsfreemama.com/2013/05/22/the-important-thing-about-yelling/).
In calitate de mama, pretuiesc fiecarui biletel pe care il primesc de la fiicele mele, fie ca sunt mazgalituri indescifrabile sau scrisori perfect scrise de mana. Dar de Ziua Mamei am primit o poezie de la fiica mea de 9 ani care a insemnat mult pentru mine. De fapt, primul rand m-a facut sa-mi tin respiratia in timp ce lacrimi calde imi alunecau pe fata.
„Cel mai important lucru la mama mea este ca… este mereu alaturi de mine, chiar si atunci cand am probleme.”
Vedeti, acest lucru nu a fost intotdeauna asa.
In mijlocul vietii mele extrem de distrasa, am inceput o noua practica, foarte diferita de comportamentul meu obisnuit. Am devenit o mama tipatoare. Nu am facut-o tot timpul, dar au fost momente pe care le-am trait foarte intens, ca atunci cand un balon este prea umflat si se sparge, provocand soc si teama.
Dar ce m-a facut sa-mi pierd calmul in fata fiicelor mele de 3 si 6 ani? A fost faptul ca a insistat sa cumpere inca trei coliere si ochelarii ei preferati cand deja intarziam? A fost faptul ca a vrut sa se serveasca singura cu cereale si a aruncat toata cutia pe masa din bucatarie?
A fost faptul ca s-a impiedicat si a spart un inger de sticla care era foarte special pentru mine, desi i-am spus sa nu-l atinga? A fost faptul ca s-a luptat ca un boxer sa nu adoarma exact cand aveam cea mai mare nevoie de liniste si pace? A fost faptul ca s-au certat pentru lucruri marunte, cum ar fi cine a coborat primul din masina sau cine avea mai mult sos de ciocolata pe inghetata?
Da, era genul acela de lucruri tipice pentru copii care ma iritau pana la punctul de a ma face sa-mi pierd controlul.
Nu este usor sa recunoastem acest lucru. si nici nu este usor sa retraiesc acea perioada din viata mea, pentru ca, sa fim sinceri, ma uram pe mine insami atunci cand mi s-au intamplat acele lucruri. Ce devenisem de a trebuit sa tip la cei doi oameni mici si pretiosi pe care ii iubeam cel mai mult in viata?
Sa va spun cum era viata mea pe atunci:
Distractiile mele:
Utilizarea excesiva a telefonului, supraincarcarea cu angajamente, listele mele de lucruri de facut si cautarea perfectiunii ma consumau. Iar tipatul la cei pe care ii iubeam a fost un rezultat direct al pierderii controlului pe care il aveam in viata mea.
Inevitabil, am cedat. Si am facut-o tocmai in intimitatea casei mele, in compania celor care erau cele mai importante lucruri din viata mea.
Pana intr-o zi trista…
Fiica mea cea mare se urcase pe un scaunel si cauta ceva in camara, cand a scapat din greseala un pachet intreg de orez pe podea. O ploaie de boabe minuscule s-a imprastiat pe podea. Vazand asta, ochii fetitei s-au umplut de lacrimi. Si atunci am putut vedea frica din ochii ei, in timp ce se pregatea pentru mustrarea violenta a mamei sale.
„Ii este frica de mine”, m-am gandit cu cea mai dureroasa intelegere pe care ti-o poti imagina. „Fiica mea de sase ani este speriata de reactia mea la o greseala nevinovata.”
Cu o tristete profunda, mi-am dat seama ca nu voiam sa traiesc asa pentru tot restul vietii si ca nu eram mama pe care mi-o doream pentru fiicele mele.
La cateva saptamani de la acel episod, am ajuns la fundul sacului. A fost un moment de constientizare dureroasa care m-a propulsat intr-o calatorie de eliberare, pentru a renunta la distractii si a intelege ce conteaza cu adevarat in viata. Au fost doi ani si jumatate in care am redus incet-incet excesele si distragerile electronice… doi ani si jumatate in care m-am eliberat de standardele de perfectiune de neatins si de vocea interioara, ghidata de presiunile sociale, care imi spunea sa „le fac pe toate”.
Pe masura ce am renuntat la distragerile mele interne si externe, furia si stresul acumulate in mine s-au risipit incet. Mai usurata, am putut sa reactionez la greselile si nefacutele fiicelor mele intr-un mod mai calm, mai plin de compasiune si mai rezonabil.
De exemplu, am inceput sa spun lucruri de genul: „Este doar sirop de ciocolata. Este in regula, poti sa o stergi si masa din bucatarie va fi ca noua” (in loc sa arunc o privire furioasa si sa-mi dau ochii peste cap).
M-am oferit sa tin matura in timp ce ea matura o mare de cereale care acoperea podeaua (in loc sa stau deasupra ei cu o privire de dezaprobare si enervare totala).
Am ajutat-o sa se gandeasca unde ar putea fi ochelarii ei (in loc sa ma plang de iresponsabilitatea ei).
Iar in momentele in care epuizarea si furia erau pe cale sa ma copleseasca, ma duceam in baie, inchideam usa si imi luam un moment pentru a respira adanc si imi aminteam ca sunt copii, iar copiii fac greseli. Asa cum obisnuiam sa le fac eu.
Cu timpul, frica care stralucea candva in ochii fiicelor mele atunci cand aveau probleme a disparut. Si, slava Domnului, am devenit un refugiu la care sa apelezi in vremuri de necaz, mai degraba decat un dusman de care sa fugi si de care sa te ascunzi.
Nu stiu daca as fi scris despre aceasta transformare profunda daca nu ar fi fost incidentul care a avut loc lunea trecuta. In acel moment am savurat cat de coplesitoare poate fi viata si cum nevoia de a tipa poate pune rapid stapanire pe ea. Terminam ultimele capitole ale cartii pe care o scriu in prezent si computerul meu s-a blocat.
Dintr-o data, ultimele trei capitole pe care le redactasem au disparut in fata ochilor mei. Am petrecut cateva minute incercand sa ma intorc la ultima versiune a manuscrisului. Cand nu am reusit, am incercat sa vad daca am o copie de rezerva salvata pe computer. Cand mi-am dat seama ca nu aveam sa-mi recuperez niciodata munca, mi-a venit sa plang si, mai rau… am vrut sa racnesc ca un leu.
Dar nu am putut, pentru ca era timpul sa iau copiii de la scoala si sa-i duc la inot. Cu multa retinere, mi-am inchis laptopul foarte linistit si mi-am amintit ca as fi putut avea o problema mult mai grava decat rescrierea acestor capitole. Apoi mi-am spus: nu pot face absolut nimic in legatura cu aceasta problema in acest moment.
Cand copiii mei s-au urcat in masina, si-au dat seama imediat ca ceva nu era in regula. „S-a intamplat ceva, mama?”, m-au intrebat la unison, dupa ce s-au uitat la fata mea palida.
Imi venea sa strig: „Am pierdut trei zile de munca la cartea mea!”.
Imi venea sa lovesc cu pumnul in volan, pentru ca ultimul loc in care imi doream sa fiu era sa stau in masina. Am vrut sa ma duc acasa si sa-mi aranjez cartea, nu sa le duc pe fete la inot, sa le scot costumele de baie ude, sa le pieptan parul incalcit, sa pregatesc cina, sa spal vasele si sa le pun la culcare.
Dar in schimb, am spus calm: „Mi se face rau sa vorbesc acum. Am pierdut o parte din cartea pe care o scriu. Si nu vreau sa vorbesc pentru ca ma simt atat de frustrat.”
„Ne pare foarte rau”, a spus fata cea mare. Si apoi, de parca ar fi stiut ca am nevoie de singuratate, au tacut tot timpul cat au stat in piscina. In restul zilei am fost mai calma ca niciodata, nu am tipat la ele si am facut tot posibilul sa nu ma gandesc la chestia cu cartea.
La sfarsitul zilei, dupa ce am culcat-o pe fiica mea cea mica, m-am asezat pe marginea patului fiicei mele mai mari pentru a vorbi putin cu ea.
„Crezi ca vei reusi sa va recuperezi capitolele?” a intrebat ea.
Si atunci am inceput sa plang, nu atat de mult din cauza capitolelor pierdute, pentru ca stiam ca le pot rescrie. Dar angoasa mea a avut mai mult de-a face cu cat de obositor si frustrant poate fi sa scrii si sa editezi o carte. Fusesem atat de aproape de sfarsit. Sentimentul ca aceasta posibilitate imi fusese luata a fost incredibil de dezamagitor.
Spre surprinderea mea, fiica mea a venit si m-a mangaiat usor pe par in timp ce imi spunea cateva cuvinte foarte linistitoare: „Calculatoarele pot fi foarte frustrante”, „As putea sa arunc o privire sa vad daca putem recupera capitolele”. Si in cele din urma: „Mama, poti face asta. Esti cel mai bun scriitor pe care il cunosc”, „Te voi ajuta in orice fel pot”.
In momentele mele dificile, a fost acolo sa ma incurajeze, foarte rabdatoare si plina de compasiune, fara sa profite niciodata de momentele mele de slabiciune.
Fiica mea nu ar fi invatat niciodata sa fie empatica daca as fi ramas o mama tipatoare. Strigatul blocheaza comunicarea, rupe legaturile, indeparteaza oamenii in loc sa-i apropie.
„Important este ca… mama mea este mereu alaturi de mine, chiar si atunci cand am probleme.”
Important este ca… nu este prea tarziu sa nu mai tipi.
Important este ca… copiii iarta, mai ales daca vad ca persoana pe care o iubesc incearca sa se schimbe.
Important este… ca viata este prea scurta pentru a te supara pentru lucruri marunte, cum ar fi cerealele varsate sau pantofii rataciti.
Important este ca… indiferent de ce s-a intamplat ieri, astazi este o noua zi. Astazi putem alege sa raspundem in mod pasnic cu copiii nostri. Cand o vom face, ne vom invata copiii ca pacea construieste poduri, poduri care ne vor indeparta de probleme.