Maturitatea nu e ce am crezut. Copiii au măști de adulți

Am trecut de 30 de ani și sunt dezamăgită de maturitate.

Ca mai toți adolescenții, și eu mi-am dorit pe vremea aia ”să mă fac mare” mai repede, să intru în lumea care lasă copilăriile deoparte și tratează cu seriozitate, sinceritate și corectudine episoadele vieții.

Am avut impresia că jocurile, intrigile, măștile, minciunile, telenovelele, șușotelile pe la spate sunt tipice doar perioadei de tânăr și ne… Nechibzuit.Necopt. Nelalocul lui.

Am pus se pare semnul egal între maturitate și onestitate. Am greșit.

Poate de asta de nenumărate ori mă simt iar ca-n adolescență.

Scenele sunt în mare parte similare, doar recuzita și personajele diferă – ăla de la X-B s-a combinat cu Maria din clasă deși era cu Ioana dintr-a IX, câteva fete vorbesc urât despre prietena lor de care tocmai s-au despărțit, cineva lingușește pe altcineva ca să obțină un ceva, altcineva se joacă cu cineva doar dacă jucăriile de oameni mari și hainele de firmă îi confirmă că merită, altcineva sapă adânc pentru altul (ca să-l bage, nu să-l scoată), cineva minte și apoi minte și minte iar.

Ar trebui să înțeleg, bag de seamă, că treaba asta cu statutul de adult nu are nimic de-a face cu vârsta biologică și nici cu maturitatea emoțională ori a cinstei, căci omul nu devine neapărat mai întelept ori mai sincer odată cu scurgerea anilor.

Uneori, e ca și cum rolurile sunt inversate: adulții sunt niște imaturi, niște copiii cu moralitatea necoaptă, niște oameni mici care îmbrățisează falsitatea, iar copiii, cei cu doar câțiva ani vechime, sunt cei sinceri, care nu ascund nimic, care zic franc în față ce și unde-i doare, care poate rănesc cu adevărul lor, deși nu-și dau seama, dar care sunt sinceri, reali, autentici.

Și mă uit la copilul meu, la râsul lui, la sinceritatea lui, și-mi dau seama că el e mai matur decât mulți dintre copiii cu care am interacționat în etapa presupusei maturitații.

Simt, văd și aflu cum oamenii mă mint, mă înșală, mă catalogează fără să le fi cerut asta și aș vrea să dau timpul înapoi.

Poate dacă aș fi iar la vârsta verde a imaturitații aș avea mai mult curaj să le zic că nu e ok, să lase orgoliul și frustrarea să dispară, sa zică sincer și clar. Că poate așa se vor face mari.

Aș vrea să fiu din nou copil și să vorbim și să trăim atunci, la vremea aia, ce trăim de fapt acum. Și poate dacă le-am vorbi și le-am înțelege atunci pe toate, acum am avea timp să ne ocupam mai mult de noi, de lume și mai puțin de d′ale copilăriei.

Dar, dacă m-aș întoarce la vârsta aia, n-aș mai fi cunoscut copilul ăsta al meu matur și sincer și n-aș mai fi putut să cern copiii de oamenii mari, dar mici. Cum încă mai sunt și-am fost și eu odată.